Cetatea Colt

Cetatea Colt, este situata in judetul Hunedoara, in apropiere de orasul Hateg. Din pacate din acesta cetate nu a mai ramas mare lucru, doar cativa pereti care se abia se mai tin. Initial, cetatea a fost construita in forma de stea, pe un varf care ofera o priveliste deosebita. Se spune ca aceasta cetate l-a inspirat pe Jules Verne cand a scris “Castelul din Carpati”.
Una din cele mai cunoscute familii de nobili transilvaneni din perioada medievala, este cea a cneazului de Rau de Mori, Candea.
Numele de Candea cine de fapt de la o porecla a timpului, “Nicolaus dictus Kende”  cu sensul de “Nicolae zis capetenie”.
Istoria locului leaga mai tot timpul doua entitati: Biserica si numele lui Candea, documentele vremii afirmand ca unul dintre Candesti a fost chiar calugar (numit Nicolae sau Nicodim), iar contribuatia familiei Candea la ridicarea si reconditionarea bisericilor din Rau de Mori si Suseni – Colt, fiind bine cunoscuta localnicilor si istoricilor deopotriva.
Atestarea documentara a bisericii din Rau de Mori dateaza din 1377, an in care familia Candea o lasa in grija taranilor ortodocsi din sat.
Pentru familia cneazului fusese ridicata deja biserica de la Suseni, cea care este astazi Biserica Manastirii Colt.
Din motive politice si de aparare, familia cneazului se muta in Cetatea Colt.Istoricii plaseaza, asadar constructia cetatii anterior acestui an.
Drept recompensa pentru vitejia Candestilor in lupa impotriva navalirilor externe, familia primeste in administrare “Portile de Fier ale Transilvaniei” (actuala Vama Zeicani), importanta poarta de intrare in Transilvania dinspre Banat si sursa deosebita de venit pentru visteria familiei.
La 18 decembrie 1462 este atestat documentar un act prin care Ioan Cande si fratele sau Ladislau – oameni de incredera a lui Iancu de Hunedoara – obtin dreptul de stapanire asupra turnului de la Subcetate.
La sfarsitul secolului al XV-lea, atunci cand stapanii de la Colt adoptau numele de familie Kendeffy, pe de-o parte pentru a se departaja de o ramura cadeta, pe de alta pentru a fi in ton cu mentalitatile nobiliare ale timpului, locul devenise o cetate adevarata. Cu zidurile ei de curtina, era capabila sa faca fata unei artilerii.
Cetatea Colt, a fost implicata in lupta impotriva invaziei turco-tatare de la mijlocul secolului XVII-lea.
Familia se muta in castelul de la Santamarie Orlea. Din acel moment, cetatea nu a mai fost locuita, cazand in ruina.
Accesul la Cetatea Colt se face din localitatea Hateg, pana la Rau de Mori. De aici veti gasii si indicatoare spre Cetatea Colt sau spre Manasirea Cetatii Colt. In dreptul Manastirii Cetatii Colt, este si o parcare unde puteti lasa masina. Apoi, va intoarceti circa 200 m, pe drumul pe care ati venit cu masina, pana se face pe partea stanga un drum spre padure. De aici urmariti poteca care duce prin padure. Urcusul este destul de anevoios si se poate parcurge in circa 30-40 minute. Privelistea de la Cetatea Colt, merita insa efortul.
Anunțuri

Cetatea Fetele Albe

Cetatea Fetele Albe (Fetzele albe) este una dintre cetatile dacice cu un destin tragic. Plasata pe coasta de sud a dealului Muncelului si despartita doar de o vale de inaltimea pe care se afla Sarmizegetusa Regia, Fetele Albe face parte din asezarile de munte tipice dacilor. Ea fost ridicata pe mai multe terase protejate de ziduri din calcar, asemenea majoritatii fortificatiilor de la acea vreme. Ceea ce iese in evidenta este un sanctuar circular cu stâlpi uriasi din piatra, situat pe cea de-a patra terasa. Cetatea a fost distrusa de un puternic incendiu in timpul celei de-a doua perioade a razboaielor daco-romane.

Pestera Huda lui Papara

Pestera Huda lui Papara este amplasata pe un afluent al Vaii Ariesului, un loc pitoresc din Muntii Apuseni, judetul Alba.
Este o pestera renumita pentru marimea sa, 5.200 metri lungime.

Pestera Huda lui Papara se afla pe teritoriul satului Sub Piatra, comuna Salciua, Alba, in partea de nord-vest a Muntilor Trascaului, la o altitudine de 567 metri.

De cum ajungi in prin aproprierea pesterii ne intampina un portal inalt de 37 metri (unul dintre cele mai inalte din tara).
Pestera Huda lui Papara are o forma de canion, fiind partial inundat. Puntile si podelele sunt puse rare ori, fiind luate de viituri. Traseul pesterii are cateva “obstacole”: cascada si stanci. Se ajunge intr-o sala… de fapt, in Sala Minunilor. Aceasta sala are o lungime de peste 120 metri si o latime de 75 metri.
“Calatoria” prin pestera nu se opreste aici… daca aveti o lanterna puteti sa observati arcul de cerc al tavanului cu stalactite masive cam de 2-3 metri, cu forme contorsionate foarte asemanatoare cu tentaculele unei caracatite.
La Pestera Huda lui Papara exista cea mai mare colonie de lilieci din Europa, peste 50.000 exemplare.
Pentru a ajunge la Pestera Huda lui Papara sunt puse doua trasee.
Una aste din localitatea Salciua pe crucea albastra (cam 2 ore). Iar cea de-a doua de la cabana Ramet prin Cheile Rametului si localitatea Cheia pe crucea albastra (4-5 ore).

Pestera Unguru Mare

Zona carstica de la Suncuius, muntii Apuseni, este recunoscuta ca fiind una bogata in pesteri de o valoare mare din punct de vedere istoric, speologic si turistic, valoarea lor insa este, de cele mai multe ori, ingropata in deseuri. Dintre cele peste 100 de pesteri din Suncuius, numai cateva pot fi inscrise intr-un circuit turistic, avand iluminare electrica si, din pacate…cam atat..Una dintre acestea este Pestera Ungurul Mare, sapata in peretele de calcar al muntilor Padurea Craiului de catre raul Crisul Repede.
Pestera Unguru Mare impresioneaza prin maretia si frumusetea spatiului subteran , 27 de metri inaltime si 24 latime, si prin incarcatura istorica datorata vestigiilor numeroase, transformand pestera intr-un muzeu neconventional, un izvor istoric si stiintific de necontestat datorita descoperirii urmelor civilizatiei din perioada neolitica si epoca metalelor. De asemenea, este locul ideal pentru studierea evolutiei geologice ale zonei.
In interior au fost gasite numeroase ramasite umane,  sanctuare, obiecte din ceramica pictata, urme de incinerari, unelte de piatra: lame din piatră cioplită, fragmente de lame, aşchii de debitaj sau piese confecţionate din piatră şlefuită, în special dălţi.
Alături de aceste piese au mai apărut piese din os, sule folosite la perforarea pieilor sau la cusut. Marea majoritate a descoperirilor aparţin mileniului Vl i.e.n.
Ultima si cea mai importanta descoperire din pestera este constituita de necropola din galeria finala, ce se afla inca in curs de cercetare si care a oferit un bogat material arheologic din care pot fi amintite diferite forme de vase din lut, piese din bronz si o margea din chihlimbar de provenienta baltica. Ultima piesa este o descoperire rara in contextul dat.

Comoara din Valea Almajului

Pe Valea Almăjului şi în munţii din apropierea Oraviţei circulă o mulţime de poveşti legate de un fabulos tezaur care ar fi fost ascuns la temelia cetăţilor bănăţene din zonă. Oamenii locului spun poveşti despre cei care s-au îmbogăţit peste noapte, dar şi despre naivi care au ajuns la sapă de lemn sau chiar la închisoare umblând după comori.O comoară fabuloasă

„Din bătrâni se spune că o comoară fabuloasă zace ascunsă în cetatea de la Ilidia. Poate fi chiar şi o tonă de aur! De-a lungul timpului, zeci de căutători de comori, au luat muntele pieptiş pentru a descoperi minunea. Nimeni nu vorbeşte la întoarcere despre ceea ce a găsit acolo, însă ştiu că pe Valea Almăjului, pe la Dalboşeţ, Şopotu Nou, Şopotu Vechi, sunt oameni care au planurile vechii cetăţi pe piei de capră. Dacă aş fi văzut barem planurile, poate că acum n-aş fi avut Audi din 1982”, spune Rusalin Văcariu, din Potoc, o mică localitate din Banat, situată în apropierea cetăţii Ilidia, ale cărei ruine atrag şi astăzi, ca un magnet, zeci de temerari ce visează să se îmbogăţească peste noapte.
Rusalin este unul dintre ei. Vreme de o jumătate de an, a bătut zi de zi cărările muntelui, însoţit de ortaci, în căutarea comorii ascunse. El a încercat să refacă pentru BĂNĂŢEANUL calea căutătorilor de comori. Până la cetatea Ilidia, drumul urcă pieptiş. Vreme de două ceasuri, am bătut cărările îndrumaţi de Rusalin, care ştie drumul cu ochii închişi. După încă o oră de mers pe jos, „ghidul” s-a oprit. „Aici, la fântâna de sub cetate, or scos almăjenii un burduf de bani! Cred că o fost prin ’94. Nu or mai rămas decât câteva doage ceruite… Burduful l-or spart aici, pe loc. Au încărcat comoara într-un Aro şi duşi au fost!” – spune, parcă cu părere de rău şi o umbră de invidie, Rusalin.

Piramidele de la Sona

Bătrânii spun că, de-a lungul timpului, au venit tot felul de specialişti în satul lor, cu diverse aparate, în căutarea adevărului despre „ridicături”, dar „n-a aflat nimeni nimic”. Sunt din pământ ori din piatră? „Din pământ”. Şi au rezistat atâta amar de vreme? Mi se arată pământul galben, cleios. „Cu pământul ăsta s-au făcut case, clisa asta face priză şi între cărămizi”. Se încinge atmosfera, mai ales când zic localnicii de străinii care le calcă bătătura, întrebându-i aceleaşi lucruri pe care vrem şi noi acum să le ştim. „Vin americani, olandezi. Turişti. Ce să le spunem noi? Doar legenda”, sare altcineva. Şi de aici se pornesc sudălmile pentru autorităţi, care nu fac nimic în folosul turismului. „Ştiu eu cum e în alte ţări, că am fost pe acolo, ăia au cine ştie ce ciudăţenie, un castel, o peşteră, imediat ştiu să atragă turiştii, fac drumuri bune, publicitate. La noi nu se face nimic”, e supărat un trecător între două vârste, arătându-ne calea de lut până la guruieţi, care devine impracticabilă dacă plouă, acesta fiind vechiul drum de la Şona spre Hălmeag.
Somnul uriaşilor
Indiferent dacă ciudă­ţeniile astea au fost făcute de mâna uriaşilor ori de capriciile naturii, cert e că măcar pentru peisajul extraordinar merită să fiţi oaspeţii şonerilor. Probabil că nu întâmplător localitatea se numeşte Şona, care în germană înseamnă frumoasă. Şi mai ales să vă căţăraţi pe „opera” uriaşilor. „De aici se vede toată Ţara Oltului”, trage aer în piept nea Boeriu, apoi oftează prelung. Zice că a fost constructor la viaţa lui şi nu-şi explică dacă guruieţii sunt rezultaţi doar din mişcările pământului, cum de există aceeaşi distanţă între ei. Şi mai ales cum de sunt aliniaţi pe două rânduri, trei pe o parte, mai înalţi, plus patru de cealaltă parte, mai cocoşaţi. „Ceva e ciudat aici”. După care vine vecinul şi-mi arată noul baraj de pe Olt, în construcţie, care ar putea să scoată şi „piramidele” din anonimat. „Se va face un drum nou, care va trece peste coama barajului şi va ajunge în vecinătatea guruieţilor. Poate atunci o să-şi aducă cineva aminte şi de satul nostru”. Se zice că uriaşii ar sta şi acum în movile şi poate că s-ar supăra dacă cineva le-ar strica somnul. Eu zic că merită riscul…
Guruieţii nimănui
Trecem pe lângă ruinele fostei gospodării agricole comuniste. Ne însoţesc doi dintre localnici. Ajungem în locul cu pricina. Iarba a urcat înaintea noastră pe movile. Muşuroaiele de cârtiţă sunt la tot pasul, aşa că ne folosim de ele ca de nişte „scări”, pentru ascensiune. Panta e destul de abruptă. Mai experimentaţi, bătrânii satului ne-o iau înainte. „Aici mă jucam când eram copil”, îşi aduce aminte moş Eutimie, care a fost şeful comisiei de împărţire a pământului, după 1990. „Oamenii şi-au luat terenurile, chiar şi în jurul guruieţilor. Numai movilele nu s-au împărţit, că nu ştim ale cui sunt”. Colţii pământului n-au fost înregimentaţi politic nici înainte de 1989. Sunt ai uriaşilor, glumesc eu, la care interlocutorul meu mă anunţă că de ceva vreme e cineva interesat să cumpere terenul din apropierea „piramidelor”, ceea ce înseamnă că „ar putea să se dezvolte turismul”, e optimist celălalt ghid, nea Buzeche.

Manastirea Sinca Veche

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii parca ucid frumsetea din ele…„Templului dintre lumii, un loc aproape nestiut, pierdut pe la poalele Fagarasului, unde, sapata in piatra, exista o alcatuire misterioasa. Un loc fara nume si fara varsta, despre care se spun povesti fabuloase, incarcate de magie. Se spun multe cuvinte venite din noptile pagane ale istoriei, de care destui se tem inca si care ascund intrebari fara raspuns. Frica de duhuri Daca intri mai adanc in Tara Fagarasului, in jos de Zarnesti, si intrebi de drumul catre „Templui, nimeni nu stie sa-ti raspunda. Chiar si majoritatea localnicilor din Sinca Veche ridica din umeri. Intr-un tarziu, ne lamureste mos Toader, un batran uscativ, asezat la umbra, pe lavita de la poarta: „E sus, langa culme. Pe langa politie, iesiti in camp si, de la cruce, in stangai. Scotoceste intr-un pachet mototolit si pescuieste o tigara stafidita. O aprinde, trage cu sete din ea si intinde mana catre casele din jur: „Ai mai tineri chiar nu stiu de locul asta. Altii, care stiu unde este, nu vor sa spuna. Nu le place sa vorbeasca de el. Li-i teama de duhuri, de nestiut…, mai stiu eu ce sa zic?”. Tace indelung, apoi arunca tigara jumatate fumata in praful drumului. „Duceti-va sa vedeti. Si veniti dupa aia sa va povestesc”. Se ridica anevoie si da sa intre in curte. „Daca vedeti luminile dinauntru, sa stati numai pe un loc”, mormaie in barba, amestecand vorbele cu o tuse haraita. Intrarea in biserica sapata in stanca nu se vede de nicaieri. Trebuie sa ajungi foarte aproape ca sa o zaresti. Drumul pana acolo, pornit din afara localitatii nici nu e, de fapt, un drum. E mai mult o carare ce strabate un palc de padure, catre o coama de munte. Ca si cum doar pasii oamenilor veniti in tacere sa se roage aici ar fi cei care marcheaza locul. Urcusul nu e prea lung, dar e greu si abrupt. Deasupra intrarii se vede un palc de salcami tineri, cu radacinile itite prin crapaturile stancii. Primul pas inauntru e ca un pas spre un alt taram. In piatra fragila au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si cu un horn piramidal, ca o turla zvarlita spre cerul liber. Suisul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un mester, rotunjit intr-o spirala aproape perfecta. Pare o turla de biserica prin a carei deschidere se vede cerul. Prin aceasta „cupola” patrund radacinile copacilor. Pare ca natura de afara ar vrea sa simta ce se petrece dincolo de peretii grosi de cativa metri. Vocea tacerii si lumina iintunericului Cel mai straniu lucru este lumina care biruieste intunericul grotei. Acea lumina galben-rosiatica, venita dinlauntrul altarului. De unde lumina, daca pe aici nu trece nimeni, niciodata? De la lumanarile aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite in nise de piatra. Nu sunt multe. Doua lumanari, aproape pe sfarsite, inlatura bezna. Deasupra lor, litere ciudate, intr-o limba uitata demult. Si semnul pentagramei pagane, adancit in piatra, de maini necunoscute. La o parte, puse direct pe podeaua de stanca, niste flori de munte albastrii, stranse intr-un manunchi. Atat. Si tacerea absoluta din caverna. O liniste pura si misterioasa. Nicio soapta, niciun alt semn al trecerii cuiva pe aici. Brusc, se aude un sunet tanguit, stins, obosit, subtire, ca o voce de… sarpe. De parca serpii ar avea voce! Vine de nicaieri… De sus, din cupola, prelins prin scobiturile stancii sau de dincolo de perete, de la altarul celalalt, scufundat in bezna. Parca s-a si facut deodata mai frig, in ciuda caniculei de afara. Pielea ni se strange in broboane mici… Flacaruile lumanarilor se indoaie si palpaie, aruncand umbre pe pereti. Parca ar trece cineva pe langa ele. Or fi duhurile lui mos Toader, ma gandesc. Apoi inteleg. E vantul. Afara s-a pornit vantul, tulburand, prin crapaturi nevazute, neclintirea templului de piatra. Ne facem grabiti semnul crucii. Pare ciudat intr-un loc despre care nu stii daca e crestin sau pagan… Iesim din grota, in ultimele raze ale soarelui. Nici pomeneala de vant! Nicio involburare, nicio pala nu misca crengile padurii. Aerul fierbinte al amiezii e la fel de neclintit cum il stiam de la intrare. Sa fi fost totusi altceva? Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinte nevazute? Ne inchinam din nou si coboram fara sa stim ce a fost acolo, ce a trecut pe langa noi… Abia din drum privim inapoi, catre coasta ce urca la templu. Vazuta de aici, intrarea arata ciudat, asa cum cade umbra, despartind parca stanca in doua. O grota ciudata, inchisa in piatra unui munte si scufundata sub noiane de istorie. Doua mii de ani transformati in blocuri de stanca, o alcatuire de piatra netrecuta pe nicio harta, invelita in umbra tremuratoare a apusului. Un loc straniu, al misterelor, unde oamenii se tem sa calce si unde semne tainice se impletesc cu realitatea… Doar iin trei zile din an poti sa-ti schimbi ursita Mai tarziu, jos in sat, aveam sa deslusim cate ceva din vorbele lui mos Toader, rostite intre doua rotocoale de fum de tigara. „Aha, ati simtit vantul?”, rade manzeste: „He, he he. Nu-i vant. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se implinesc dorintele. Asa zic oamenii. Unii si-au implinit acolo ganduri ascunse. Da, tre’ sa fie bune si curate, altfel nu merge! Acolo, la horn, cand intra razele de luna prin el: daca stai in lumina razelor si te gandesti, se implinesc ursitele. Se mai zice ca, uneori, apare inauntru, in templu, o fata. Ca o umbra, asa, ca o parere. O fata tanara, in alb. Nu zice nimic, sta si tace, se roaga, eu stiu? Daca o vezi pe fata in alb si te rogi ei, poti sa schimbi ursita, ce ti-e scris in Cartea din Ceruri. D-aia ii mai zice si Templul Ursitelor. De trei ori pe an poti sa-ti schimbi ursita, De Santgeorgiu, la Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata”. „Si matale de ce nu ti-ai schimbat ursita, nea Toadere?”, iintreb curioasa. „Ei, si matale acum, de ce aia, matale de ce ailalta… Nu-i lucru usor. Trebe putere si curaj la intuneric. Acu 20-30 de ani, acolo sus, pe dealu’ Plesu, era numa’ tot o serparaie. Nici ciobanii nu stiau toti locul pesterii, si ei treceau cu oile numa la cativa stanjeni de ea. Si din cine ajungea la grota, numa ai cu inima intrau in bezna aia, de la altarele din fund. Umbla vorba ca templu-i plin de comori vechi. Vechi de dinainte de daci. Aur, eu mai stiu ce? Era si unu’, Moldovan, roman, da’ venit din America, care cica ar fi gasit odoare. A scris el si o carte despre manastire, a facut o societate ceva, cu Sincai, ca Sincai aici s-a nascut. Dup-aia s-a dus in America lui. Eu n-am vazut comori. Eu am gasit aschii de sticla”. „Aschii de sticla?”, fac ochii mari. „Ei, asa zicem noi, un fel de cristale ca sticla, asa. Am gasit doua, dar mi le-au furat niste draci de nepoti de-ai sora-mii. A fost un cristal mic, mai intai, si apoi, la vreo luna asa, unul mai mare, cam cat o unghie. Oamenii zic ca prin aschiile astea, daca le tii la tine, vorbesti cu lumea de dincolo, cu ai de-au sapat templu'”. „Cum le-ai gasit, nea Toadere?” „Urcam uneori seara si ma rugam inauntru si asa le-am vazut. Erau pe tavan, langa gaura a’ mare, din altar. Clipoceau in intunericul ala, ca doua stelute. Nu ma duceam io sa caut nimic, da-mi era drag de liniste. Si acu, sa va spui p-a dreapta, asteptam sa vad luminile si fumul. De astea bunu-meu zicea ca ele iti arata trecutu’ si viitoru’ si, daca le vezi o data, capeti tineretea de-o pierdusi. Ete, capatai pa dracu’, ca nu zarii nimic! Eh, vorbe… Ia, mai da-mi si mie o tigara”. Da’ stiu ca le „sudeaza” batranul… „De ce-or fi ridicat manastirea tocmai acolo, matale ce zici?”, iil incit eu. „Dom’le, sa stii ca intrebarea asta mi-am pus-o si eu. Am mai vorbit si cu altii. Chiar si cu dom’ parintele. Nimeni nu stie sa explice. Dom’ne, zic, s-o ascunda, inteleg, da’ putea s-o ascunda in miezu’ padurii sau la poalele dealului, nu tom’na acolo, in munte. Si ai vazut treaba? D-afara nici nu vezi turla, cosul ala de da catre cer. Nu-l vezi decat dinauntru. Cand eram copil mai era inca, inauntru, masa din altar. O ditamai bucata de piatra, cioplita frumos, netezita, se vedea urmele de fier cum o sapasera ai de demult. Era pusa la fix, de cadea pe ea raza de soare chiar in mijloc, da’ numa’ intr-o zi anume din an. Acum a disparut de acolo. Au mai fost niste insi cu masuratori si ziceau ca acolo e centru’, pe o axa cu cerurile, cu dracu’ stie ce lume, cum ziceau ei, ca eu nu stiu! Da’ io o sa-ti spui ce cred. Io zic ca ai de-au sapat-o nu erau din lumea noastra. Aveau niste simturi aparte. Simteau locul, cum il simt aparii care sapa fantani. Asa au ales stanca aia. Stiau lucruri secrete, aveau alti dumnezei, alte legi… Faceau minuni, aveau vieti nestiute… Lucruri pe care noi nu le mai stim sau nu le mai simtim demult…” Atingerea unui alt univers Nimeni nu mai stie cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica de piatra. Cat din povestea de la Sinca Veche e adevar si cat fictiune? Poate nici nu e cazul sa cautam un raspuns. De ramas, atat a ramas: un templu cu doua altare sapate in inima stancilor, poate mai batran decat crestinismul si unde se petrec lucruri stranii. Poate ca e acolo o poarta catre alte lumi, asa cum povesteste mos Toader. Poate sa fie semnul unei divinitati pagane, niste urme miraculoase ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea caruia ne-am intersectat o clipa. Poate astazi ti-am spus doar un basm. Cum, la fel de bine, poate ca te-am ajutat sa afli un adevar vechi de mii de ani… Loc de rugaciune predacic? Controversele despre originea templului sunt numeroase. Este acolo o manastire crestina ascunsa, sau un vechi templu dacic ori poate preistoric? Oamenii il considera crestin si, de altfel, lacasul a fost sfintit acum multi ani de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului. Mai departe de drumul catre biserica ascunsa se afla un fel de amfiteatru ciudat, imposibil de zarit decat dintr-un singur punct, care arata ca un fel de podium perfect circular,a coperit de iarba si inaltat cu circa doi-trei metri fata de restul zonei. Larg cam de 20 de metri, are inauntru un fel de terase concentrice ca intr-o cetate si care, cu siguranta nu pot fi naturale. La ce folosea amfiteatrul? Era cumva locul unor misterioase ceremonii pagane? Sa fie vorba de ruinele unei asezari dacice? Ce legatura exista intre platoul de iarba si templul straniu al carui nume nu se mai stie? Zei necrestini? Cel mai ciudat lucru din „Biserica cu doua altare” de la sinca este simbolul cioplit in locul cel mai indepartat de intrare, un loc unde lumina de-abia ajunge. Straniul simbol, nemaiintalnit nicaieri in aceasta forma, reprezinta pentagrama marilor magicieni, avand in mijloc semnul „Yin – Yang”, semnul filozofiilor Extremului Orient. Oare ce putea insemna aceasta alaturare de simboluri? Caror zei se inchinau constructorii „Templului Ascuns”?