Archive for the ‘ Fără categorie ’ Category

Diavolul inchis de la Ampoita

De cind exista rau si bine pe Pamint, cele doua forte se lupta permanent pentru a cuceri credinta oamenilor. SI nu intotdeauna invinge binele. Uneori se intimpla sa triumfe raul, dar triumful este temporal. |n cele din urma se gasesc destui luptatori credinciosi care renunta la sine pentru a face sa triumfe binele. O astfel de legenda a prins viata pe unul din drumurile care duc in Apuseni…
Intrare catre fundul Iadului
Cei care vor sa ajunga in Apuseni, venind dinspre Alba, pot vedea, la un moment dat, o grupare stranie de stinci calcaroase. Stincile se gasesc chiar in locul in care piriul Ampoita se varsa in riul Ampoi. Toate trei, ridicate pe verticala, contrasteaza puternic cu imprejurimile line care le inconjoara.
Nimic din preajma lor nu te ajuta sa-ti dai seama cum s-au format acele roci in acel loc. Geologii spun ca stincile nu-si au originea in rocile muntelui si ca au fost cu siguranta aduse din alta parte si fixate, de procesul sedimentar, in acel loc. Dar cine putea sa care si cu ce, acele imensitati de roca – cea mai mare are peste 30 de metri inaltime. Ne lamureste doamna Ioana Florea, geolog. Domnia ei spune ca mai mult ca sigur stincile ar fi fost aduse in zona pe vremea cind muntele era un fund de mare.
“Forta mareica le-a adus si le-a lasat pe fundul marii. Apoi, in ani, cind fundul mirii s-a ridicat, s-a ridicat cu tot cu stinci. E singura explicatie logica si posibila”.
Oamenii din zona mai au o explicatie, mai curind o legenda. Ei spun ca demult, in timpuri stravechi, citiva calugari au incoltit, pe acele meleaguri, un diavol. Diavolul s-ar fi rugat stapinului intunericului sa-l scape si atunci, in piatra, s-ar fi deschis o intrare catre fundul iadului. Pe acolo ar fi patruns satana. Ramasi in urma, calugarii s-au sfatuit ce ar trebui sa faca. Apoi au decis si cu puterea rugaciunilor, ar fi adus stincile care sa acopere intrarea respectiva.
La sfirsit ar fi ridicat o minastire in apropiere, pentru ca sa vegheze asupra stincilor si nimeni sa nu cuteze sa le dea la o parte. Cu toate acestea, nimeni nu-si aduce aminte sa fi vazut, ei sau inaintasii lor, vreo minastire in preajma stincilor. Totusi, oamenii spun ca cei care stau prea mult prin preajma stincilor pot sa-l vada pe diavolul inchis pe vecie. Dar cei care l-au vazut prefera sa nu vorbeasca despre asta.
O superstitie locala spune ca doar un simplu gind catre diavol il aduce pe acesta cu un pas mai aproape de iesire. Asa ca oamenii prefera sa ignore tot ceea ce se intimpla in zona lor, nu pentru ca nu ar crede in asa ceva, ci de teama ca diavolul sa nu iasa la suprafata.
“Teama lor este irationala”, spune domnul Cezar Dumitru, biolog. Domnia sa este convins ca “aparitiile diavolului” s-ar datora unor mici ciuperci cu efect halucinogen si care ar fi purtate de vint si respirate de cei care trec pe acolo.
“Cu vreo 2000 de ani in urma, acolo era un templu inchinat, din cite se pare, lui Apollo. Un fel de Delphi local, unde credinciosii veneau ca sa afle vointa marelui zeu si unde preotii, ca sa intre in transa, ardeau ciuperci uscate si trageau fumul pe nas. Probabil ca acele ciuperci se mai gasesc si acum prin zona si sunt vinovate de vedeniile cu diavol”.
“Am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”
Cu toate acestea, acolo se petrec lucruri stranii. Multi le pun pe seama diavolului, altii spun ca totul e o simpla coincidenta. Printre acestia din urma se numara alpinistii si practicantii sporturilor extreme, pentru care stincile sunt un bun loc de a-si testa capacitatile fizice. Numarul mare de accidente, unele fatale, au fost puse pe seama neatentiei sau chiar a lipsei de antrenament. Nicolae Marin, din Zlatna, este unul dintre supravietuitorii unei caderi de pe stinci. Barbatul spune ca mergea regulat, aproape saptaminal, sa se antreneze pe Coltii Negri, cum ii mai numesc unii dintre localnici.
“Niciodata nu am avut probleme de nici un fel. Cit despre legende si superstitii, eu nu cred in asa ceva”.
Si totusi, nici acum nu-si explica cum a fost posibila caderea sa de la aproape 15 metri inaltime si nici supravietuirea ulterioara.
“Urcam, ca de obicei. Doar ca niciodata nu urcam prin aceleasi locuri. Si de data asta am incercat  un drum pe care nu mai urcasem. Trecusem de jumatatea drumului cind, la un moment dat, am simtit niste furnicaturi ciudate in tot corpul si degetele mi s-au desprins din priza de pe stinca. Poate ma credeti nebun, dar am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”.
Pina la urma Nicolae a cazut si a stat in coma aproape doua saptamini. Si-a revenit surprinzator si… a reluat urcarile pe stinca. Nu vrea sa renunte la placerea lui cea mai mare doar din cauza unor superstitii.
“Rastignit pe pamint”
Animalele salbatice ocolesc de departe locul cu pricina, desi iarba care creste in preajma stincilor este de departe cea mai grasa si poate mai hranitoare din tot habitatul local. Este ca si cum ceva le-ar alarma si le-ar indeparta de stinci. Si totusi, unii dintre sateni nu au tinut cont de superstitii. Si au platit, spun ceilalti. Un exemplu este patania familiei Ursut.
Oamenii aveau doi copii, un baiat de 12 ani si o fata de 15. In fiecare dimineata copiii se duceau cu cele doua vaci sa le pasca chiar la stincile blestemate. Domnul Ursut spune ca totul a pornit de la sotia sa, care visase ca daca vor pastea vacile acolo si vor bea laptele, se vor imbogati. Doar domnul Ursut nu a baut lapte, pentru ca este alergic la acest aliment.
Si este singurul supravietuitor al familiei. Baiatul nu s-a mai intors intr-o zi acasa. L-au gasit pe stinci, mort, cu o frica animalica intiparita pe chip. Avea bratele indepartate de corp intr-un unghi de 90 de grade, ca si cum ar fi fost rastignit direct pe pamint. Si  ceea ce a fost de-a dreptul straniu si a alimentat legenda blestemului, a fost faptul ca, la ridicarea trupului, pe pamint a ramas intiparita urma corpului, pe o adincime de circa un centimetru.
Profesorul Mircea Timisean, de 54 de ani, care se ocupa de mai bine de 10 ani de elucidarea misterului de la Stincile Diavolului, ne spune ca moartea adolescentului a fost pusa pe seama celui ce stapineste pietrele.
“Oamenii se feresc sa-i pronunte numele, dar toti au fost convinsi ca pe copil a incercat sa-l traga in interiorul pamintului si ca i-ar fi luat sufletul. Ca de aia s-a gasit urma aceea pe stinca si era baiatul rastignit pe pamint. Spun unii ca ar fi plouat in ziua respectiva sau ca ar fi fost pamintul moale sau alte bazaconii. Da` de unde domnule?! Ca acolo e numai stinca si piatra. Iar iarba creste direct din piatra, de nu s-a mai vazut asa ceva”.
Adolescenta, la rindul sau a disparut de acasa, fara sa mai apara. I-au gasit oamenii doar baticul, la 10 metri de stinca. Cit despre mama, disperata de tragedia din familie, s-a aruncat de pe stinci si a murit pe loc.
Minastirea de sub pamint
T.N., de 43 de ani, localnic, are o poveste misterioasa din cauza careia era sa fie internat la spitalul de nebuni. El sustine ca, pe vremea cind era copil de nici 10 ani, plecase in cautare de ciuperci pe deal. La un moment dat a auzit niste zgomote bizare dinspre niste tufisuri. S-a dus intr-acolo si a gasit intrarea intr-o pestera.
“Eram la vreo 2-300 de metri de stinci. Aveam la mine o prapadita de lanterna, pentru cazul in care m-ar fi prins noaptea pe deal. Am intrat in pestera si am mers destul de mult, pina m-am trezit intr-un fel de incapere mare si destul de luminata. Nici acum nu stiu de unde venea acea lumina, dar ce am vazut acolo m-a ingrozit. Pe unul dintre pereti erau citeva armuri de cavaleri, iar intr-o parte, era un fel de altar sau de mormint, nici acum nu stiu exact, pentru ca in clipa urmatoare am auzit un urlet lugubru si ceva s-a ridicat de acolo si s-a aruncat asupra mea. Am lesinat si cind mi-am revenit eram in partea cealalta a dealului. Am incercat sa-mi amintesc unde era locul, dar pe acolo toate semanau intre ele”.
Domnul T.N. este convins ca ar fi fost in manastirea legendara construita pentru a proteja lumea de aparitia diavolului.
“Cred ca din cauza asta oamenii nu stiau nimic de vreo minastire, pentru ca fusese construita in subteran, nu afara. Acei calugari sau cavaleri, ce or fi fost ei, au fost mai intelepti decit noi”.
Oare oamenii din acel loc sa fie toti supusi unor efecte halucinogene generale?! E greu de crezut. Ca si existenta diavolului.
Anunțuri

Balta vrajitoarelor

Satul Boldesti. Padurea Boldu-Creteasca. Langa Bucuresti, la doar 30 de minute distanta de padurea Cernica, exista o balta blestemata, recunoscuta si temuta inclusiv in prezent de localnici. Ascunsa in mijlocul padurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apa de dimensiuni mai mult decat modeste, cu un diametru de doar 5 metri. In ciuda aparentei obisnuite, se spune ca peticul de apa este inconjurat de forte din alte lumi si este loc de manifestari inexplicabile.
Faima baltii este demult cunoscuta de vrajitoarele tiganci care se aduna din lumea intreaga aici, in prejma noptilor de Sfantul Gheorghe, Sanziene si Sfantul Andrei, atunci cand se spune ca se deschid temporar portile spre celelalte taramuri. Balta este un loc al puterii transmis din generatie in generatie in randul vrajitoarelor. Se pare ca orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici balti ascunse la marginea Bucurestilor se indeplineste negresit. Parca pentru a adauga un miez de adevar in povestea vrajitoarelor, exista oameni care au observat in preajma baltii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare si furtuni iscate din senin in perimetrul restrans al baltii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, caini sau pisici) refuza sa bea apa de aici, preferand parca sa moara de sete decat sa se adape din balta.
Balta, care are o adancime de doar un metru si jumatate, nu seaca, nu se mareste, nu se micsoreaza niciodata – indiferent daca este seceta sau ploua abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zona spun ca au aruncat in ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi disparut fara urma in doua saptamani…

Gradina Zmeilor

Situata in apropiere de satul Galgaul Almasului, “Gradina Zmeilor” constituie un amplu fenomen de prabusire si erodare destructiva, dezolvat in gresia de Sinmihaiu.

Acesta este o gresie de varsta miocen inferioara, relativ slab cimentata, avand intercalatii de pietrisuri si conglomerate, caracteristice pentru stratele de Sinmihaiu, din bazinul Almasului. In satul Galgau Almasului exista si doua izvoare sarate si se vorbeste ca in zona ar exista si izvoare termale.
Formatiunile de aici au luat nastere prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii din masivul care constituie dealul Inchieturi (376 m) si alunecarea lor pe argilele vinetii de la baza, spre firul parului Dosului. Ulterior, prin denudatie si eroziune eoliana si pluviala, s-au format cele mai bizare coloane, metereze, poduri, ciuperci, etc. unele avand inaltimi de peste 10-12 m (Suraru, 1967).In ansamblu, ele formeaza o ingramadire haotica ciudata, care din fiecare punct de unde o privim ne infatiseaza alte si alte imagini, dintre cele mai ciudate si suprinzatoare. “Gradina Zmeilor” ocupa o suprafata de 5 ha, de la primele formatiuni pana la baza abruptului.
Despre Gradina Zmeilor exista o legenda cu o stanca care se numeste”Fata Catanii”, care s-a transformat in stana de piatra la blestemul mamei. O coloana dintre formatiuni arata ca o fecioara cu o cofita pe umar.
Actualmente, “Fata Catanii” nu mai exista. S-a prabusit la inundatiile din 1973. Stanca arata ca o fata care avea un soldat langa
ea si parca avea un cos pe umar.

Comoara din Valea Almajului

Pe Valea Almăjului şi în munţii din apropierea Oraviţei circulă o mulţime de poveşti legate de un fabulos tezaur care ar fi fost ascuns la temelia cetăţilor bănăţene din zonă. Oamenii locului spun poveşti despre cei care s-au îmbogăţit peste noapte, dar şi despre naivi care au ajuns la sapă de lemn sau chiar la închisoare umblând după comori.O comoară fabuloasă

„Din bătrâni se spune că o comoară fabuloasă zace ascunsă în cetatea de la Ilidia. Poate fi chiar şi o tonă de aur! De-a lungul timpului, zeci de căutători de comori, au luat muntele pieptiş pentru a descoperi minunea. Nimeni nu vorbeşte la întoarcere despre ceea ce a găsit acolo, însă ştiu că pe Valea Almăjului, pe la Dalboşeţ, Şopotu Nou, Şopotu Vechi, sunt oameni care au planurile vechii cetăţi pe piei de capră. Dacă aş fi văzut barem planurile, poate că acum n-aş fi avut Audi din 1982”, spune Rusalin Văcariu, din Potoc, o mică localitate din Banat, situată în apropierea cetăţii Ilidia, ale cărei ruine atrag şi astăzi, ca un magnet, zeci de temerari ce visează să se îmbogăţească peste noapte.
Rusalin este unul dintre ei. Vreme de o jumătate de an, a bătut zi de zi cărările muntelui, însoţit de ortaci, în căutarea comorii ascunse. El a încercat să refacă pentru BĂNĂŢEANUL calea căutătorilor de comori. Până la cetatea Ilidia, drumul urcă pieptiş. Vreme de două ceasuri, am bătut cărările îndrumaţi de Rusalin, care ştie drumul cu ochii închişi. După încă o oră de mers pe jos, „ghidul” s-a oprit. „Aici, la fântâna de sub cetate, or scos almăjenii un burduf de bani! Cred că o fost prin ’94. Nu or mai rămas decât câteva doage ceruite… Burduful l-or spart aici, pe loc. Au încărcat comoara într-un Aro şi duşi au fost!” – spune, parcă cu părere de rău şi o umbră de invidie, Rusalin.

Piramidele de la Sona

Bătrânii spun că, de-a lungul timpului, au venit tot felul de specialişti în satul lor, cu diverse aparate, în căutarea adevărului despre „ridicături”, dar „n-a aflat nimeni nimic”. Sunt din pământ ori din piatră? „Din pământ”. Şi au rezistat atâta amar de vreme? Mi se arată pământul galben, cleios. „Cu pământul ăsta s-au făcut case, clisa asta face priză şi între cărămizi”. Se încinge atmosfera, mai ales când zic localnicii de străinii care le calcă bătătura, întrebându-i aceleaşi lucruri pe care vrem şi noi acum să le ştim. „Vin americani, olandezi. Turişti. Ce să le spunem noi? Doar legenda”, sare altcineva. Şi de aici se pornesc sudălmile pentru autorităţi, care nu fac nimic în folosul turismului. „Ştiu eu cum e în alte ţări, că am fost pe acolo, ăia au cine ştie ce ciudăţenie, un castel, o peşteră, imediat ştiu să atragă turiştii, fac drumuri bune, publicitate. La noi nu se face nimic”, e supărat un trecător între două vârste, arătându-ne calea de lut până la guruieţi, care devine impracticabilă dacă plouă, acesta fiind vechiul drum de la Şona spre Hălmeag.
Somnul uriaşilor
Indiferent dacă ciudă­ţeniile astea au fost făcute de mâna uriaşilor ori de capriciile naturii, cert e că măcar pentru peisajul extraordinar merită să fiţi oaspeţii şonerilor. Probabil că nu întâmplător localitatea se numeşte Şona, care în germană înseamnă frumoasă. Şi mai ales să vă căţăraţi pe „opera” uriaşilor. „De aici se vede toată Ţara Oltului”, trage aer în piept nea Boeriu, apoi oftează prelung. Zice că a fost constructor la viaţa lui şi nu-şi explică dacă guruieţii sunt rezultaţi doar din mişcările pământului, cum de există aceeaşi distanţă între ei. Şi mai ales cum de sunt aliniaţi pe două rânduri, trei pe o parte, mai înalţi, plus patru de cealaltă parte, mai cocoşaţi. „Ceva e ciudat aici”. După care vine vecinul şi-mi arată noul baraj de pe Olt, în construcţie, care ar putea să scoată şi „piramidele” din anonimat. „Se va face un drum nou, care va trece peste coama barajului şi va ajunge în vecinătatea guruieţilor. Poate atunci o să-şi aducă cineva aminte şi de satul nostru”. Se zice că uriaşii ar sta şi acum în movile şi poate că s-ar supăra dacă cineva le-ar strica somnul. Eu zic că merită riscul…
Guruieţii nimănui
Trecem pe lângă ruinele fostei gospodării agricole comuniste. Ne însoţesc doi dintre localnici. Ajungem în locul cu pricina. Iarba a urcat înaintea noastră pe movile. Muşuroaiele de cârtiţă sunt la tot pasul, aşa că ne folosim de ele ca de nişte „scări”, pentru ascensiune. Panta e destul de abruptă. Mai experimentaţi, bătrânii satului ne-o iau înainte. „Aici mă jucam când eram copil”, îşi aduce aminte moş Eutimie, care a fost şeful comisiei de împărţire a pământului, după 1990. „Oamenii şi-au luat terenurile, chiar şi în jurul guruieţilor. Numai movilele nu s-au împărţit, că nu ştim ale cui sunt”. Colţii pământului n-au fost înregimentaţi politic nici înainte de 1989. Sunt ai uriaşilor, glumesc eu, la care interlocutorul meu mă anunţă că de ceva vreme e cineva interesat să cumpere terenul din apropierea „piramidelor”, ceea ce înseamnă că „ar putea să se dezvolte turismul”, e optimist celălalt ghid, nea Buzeche.

Manastirea Sinca Veche

Legendele au nevoie de misterul in care s-au nascut pentru a supravietui. Prea multe explicatii parca ucid frumsetea din ele…„Templului dintre lumii, un loc aproape nestiut, pierdut pe la poalele Fagarasului, unde, sapata in piatra, exista o alcatuire misterioasa. Un loc fara nume si fara varsta, despre care se spun povesti fabuloase, incarcate de magie. Se spun multe cuvinte venite din noptile pagane ale istoriei, de care destui se tem inca si care ascund intrebari fara raspuns. Frica de duhuri Daca intri mai adanc in Tara Fagarasului, in jos de Zarnesti, si intrebi de drumul catre „Templui, nimeni nu stie sa-ti raspunda. Chiar si majoritatea localnicilor din Sinca Veche ridica din umeri. Intr-un tarziu, ne lamureste mos Toader, un batran uscativ, asezat la umbra, pe lavita de la poarta: „E sus, langa culme. Pe langa politie, iesiti in camp si, de la cruce, in stangai. Scotoceste intr-un pachet mototolit si pescuieste o tigara stafidita. O aprinde, trage cu sete din ea si intinde mana catre casele din jur: „Ai mai tineri chiar nu stiu de locul asta. Altii, care stiu unde este, nu vor sa spuna. Nu le place sa vorbeasca de el. Li-i teama de duhuri, de nestiut…, mai stiu eu ce sa zic?”. Tace indelung, apoi arunca tigara jumatate fumata in praful drumului. „Duceti-va sa vedeti. Si veniti dupa aia sa va povestesc”. Se ridica anevoie si da sa intre in curte. „Daca vedeti luminile dinauntru, sa stati numai pe un loc”, mormaie in barba, amestecand vorbele cu o tuse haraita. Intrarea in biserica sapata in stanca nu se vede de nicaieri. Trebuie sa ajungi foarte aproape ca sa o zaresti. Drumul pana acolo, pornit din afara localitatii nici nu e, de fapt, un drum. E mai mult o carare ce strabate un palc de padure, catre o coama de munte. Ca si cum doar pasii oamenilor veniti in tacere sa se roage aici ar fi cei care marcheaza locul. Urcusul nu e prea lung, dar e greu si abrupt. Deasupra intrarii se vede un palc de salcami tineri, cu radacinile itite prin crapaturile stancii. Primul pas inauntru e ca un pas spre un alt taram. In piatra fragila au fost sapate cinci incaperi, mai mari de un stat de om, cu doua altare si cu un horn piramidal, ca o turla zvarlita spre cerul liber. Suisul hornului e ciudat de regulat, ca trasat de un mester, rotunjit intr-o spirala aproape perfecta. Pare o turla de biserica prin a carei deschidere se vede cerul. Prin aceasta „cupola” patrund radacinile copacilor. Pare ca natura de afara ar vrea sa simta ce se petrece dincolo de peretii grosi de cativa metri. Vocea tacerii si lumina iintunericului Cel mai straniu lucru este lumina care biruieste intunericul grotei. Acea lumina galben-rosiatica, venita dinlauntrul altarului. De unde lumina, daca pe aici nu trece nimeni, niciodata? De la lumanarile aprinse la pozele icoanelor ieftine, sprijinite in nise de piatra. Nu sunt multe. Doua lumanari, aproape pe sfarsite, inlatura bezna. Deasupra lor, litere ciudate, intr-o limba uitata demult. Si semnul pentagramei pagane, adancit in piatra, de maini necunoscute. La o parte, puse direct pe podeaua de stanca, niste flori de munte albastrii, stranse intr-un manunchi. Atat. Si tacerea absoluta din caverna. O liniste pura si misterioasa. Nicio soapta, niciun alt semn al trecerii cuiva pe aici. Brusc, se aude un sunet tanguit, stins, obosit, subtire, ca o voce de… sarpe. De parca serpii ar avea voce! Vine de nicaieri… De sus, din cupola, prelins prin scobiturile stancii sau de dincolo de perete, de la altarul celalalt, scufundat in bezna. Parca s-a si facut deodata mai frig, in ciuda caniculei de afara. Pielea ni se strange in broboane mici… Flacaruile lumanarilor se indoaie si palpaie, aruncand umbre pe pereti. Parca ar trece cineva pe langa ele. Or fi duhurile lui mos Toader, ma gandesc. Apoi inteleg. E vantul. Afara s-a pornit vantul, tulburand, prin crapaturi nevazute, neclintirea templului de piatra. Ne facem grabiti semnul crucii. Pare ciudat intr-un loc despre care nu stii daca e crestin sau pagan… Iesim din grota, in ultimele raze ale soarelui. Nici pomeneala de vant! Nicio involburare, nicio pala nu misca crengile padurii. Aerul fierbinte al amiezii e la fel de neclintit cum il stiam de la intrare. Sa fi fost totusi altceva? Poate un semn straniu sau suflarea unor fiinte nevazute? Ne inchinam din nou si coboram fara sa stim ce a fost acolo, ce a trecut pe langa noi… Abia din drum privim inapoi, catre coasta ce urca la templu. Vazuta de aici, intrarea arata ciudat, asa cum cade umbra, despartind parca stanca in doua. O grota ciudata, inchisa in piatra unui munte si scufundata sub noiane de istorie. Doua mii de ani transformati in blocuri de stanca, o alcatuire de piatra netrecuta pe nicio harta, invelita in umbra tremuratoare a apusului. Un loc straniu, al misterelor, unde oamenii se tem sa calce si unde semne tainice se impletesc cu realitatea… Doar iin trei zile din an poti sa-ti schimbi ursita Mai tarziu, jos in sat, aveam sa deslusim cate ceva din vorbele lui mos Toader, rostite intre doua rotocoale de fum de tigara. „Aha, ati simtit vantul?”, rade manzeste: „He, he he. Nu-i vant. E semnul trecerii duhului. Pe acolo pe unde trece se implinesc dorintele. Asa zic oamenii. Unii si-au implinit acolo ganduri ascunse. Da, tre’ sa fie bune si curate, altfel nu merge! Acolo, la horn, cand intra razele de luna prin el: daca stai in lumina razelor si te gandesti, se implinesc ursitele. Se mai zice ca, uneori, apare inauntru, in templu, o fata. Ca o umbra, asa, ca o parere. O fata tanara, in alb. Nu zice nimic, sta si tace, se roaga, eu stiu? Daca o vezi pe fata in alb si te rogi ei, poti sa schimbi ursita, ce ti-e scris in Cartea din Ceruri. D-aia ii mai zice si Templul Ursitelor. De trei ori pe an poti sa-ti schimbi ursita, De Santgeorgiu, la Lasata Secului de Pasti si de Schimbarea la Fata”. „Si matale de ce nu ti-ai schimbat ursita, nea Toadere?”, iintreb curioasa. „Ei, si matale acum, de ce aia, matale de ce ailalta… Nu-i lucru usor. Trebe putere si curaj la intuneric. Acu 20-30 de ani, acolo sus, pe dealu’ Plesu, era numa’ tot o serparaie. Nici ciobanii nu stiau toti locul pesterii, si ei treceau cu oile numa la cativa stanjeni de ea. Si din cine ajungea la grota, numa ai cu inima intrau in bezna aia, de la altarele din fund. Umbla vorba ca templu-i plin de comori vechi. Vechi de dinainte de daci. Aur, eu mai stiu ce? Era si unu’, Moldovan, roman, da’ venit din America, care cica ar fi gasit odoare. A scris el si o carte despre manastire, a facut o societate ceva, cu Sincai, ca Sincai aici s-a nascut. Dup-aia s-a dus in America lui. Eu n-am vazut comori. Eu am gasit aschii de sticla”. „Aschii de sticla?”, fac ochii mari. „Ei, asa zicem noi, un fel de cristale ca sticla, asa. Am gasit doua, dar mi le-au furat niste draci de nepoti de-ai sora-mii. A fost un cristal mic, mai intai, si apoi, la vreo luna asa, unul mai mare, cam cat o unghie. Oamenii zic ca prin aschiile astea, daca le tii la tine, vorbesti cu lumea de dincolo, cu ai de-au sapat templu'”. „Cum le-ai gasit, nea Toadere?” „Urcam uneori seara si ma rugam inauntru si asa le-am vazut. Erau pe tavan, langa gaura a’ mare, din altar. Clipoceau in intunericul ala, ca doua stelute. Nu ma duceam io sa caut nimic, da-mi era drag de liniste. Si acu, sa va spui p-a dreapta, asteptam sa vad luminile si fumul. De astea bunu-meu zicea ca ele iti arata trecutu’ si viitoru’ si, daca le vezi o data, capeti tineretea de-o pierdusi. Ete, capatai pa dracu’, ca nu zarii nimic! Eh, vorbe… Ia, mai da-mi si mie o tigara”. Da’ stiu ca le „sudeaza” batranul… „De ce-or fi ridicat manastirea tocmai acolo, matale ce zici?”, iil incit eu. „Dom’le, sa stii ca intrebarea asta mi-am pus-o si eu. Am mai vorbit si cu altii. Chiar si cu dom’ parintele. Nimeni nu stie sa explice. Dom’ne, zic, s-o ascunda, inteleg, da’ putea s-o ascunda in miezu’ padurii sau la poalele dealului, nu tom’na acolo, in munte. Si ai vazut treaba? D-afara nici nu vezi turla, cosul ala de da catre cer. Nu-l vezi decat dinauntru. Cand eram copil mai era inca, inauntru, masa din altar. O ditamai bucata de piatra, cioplita frumos, netezita, se vedea urmele de fier cum o sapasera ai de demult. Era pusa la fix, de cadea pe ea raza de soare chiar in mijloc, da’ numa’ intr-o zi anume din an. Acum a disparut de acolo. Au mai fost niste insi cu masuratori si ziceau ca acolo e centru’, pe o axa cu cerurile, cu dracu’ stie ce lume, cum ziceau ei, ca eu nu stiu! Da’ io o sa-ti spui ce cred. Io zic ca ai de-au sapat-o nu erau din lumea noastra. Aveau niste simturi aparte. Simteau locul, cum il simt aparii care sapa fantani. Asa au ales stanca aia. Stiau lucruri secrete, aveau alti dumnezei, alte legi… Faceau minuni, aveau vieti nestiute… Lucruri pe care noi nu le mai stim sau nu le mai simtim demult…” Atingerea unui alt univers Nimeni nu mai stie cine a sapat, cine s-a rugat ori cine a slujit in biserica de piatra. Cat din povestea de la Sinca Veche e adevar si cat fictiune? Poate nici nu e cazul sa cautam un raspuns. De ramas, atat a ramas: un templu cu doua altare sapate in inima stancilor, poate mai batran decat crestinismul si unde se petrec lucruri stranii. Poate ca e acolo o poarta catre alte lumi, asa cum povesteste mos Toader. Poate sa fie semnul unei divinitati pagane, niste urme miraculoase ori poate un mesaj al vreunui alt univers, cu marginea caruia ne-am intersectat o clipa. Poate astazi ti-am spus doar un basm. Cum, la fel de bine, poate ca te-am ajutat sa afli un adevar vechi de mii de ani… Loc de rugaciune predacic? Controversele despre originea templului sunt numeroase. Este acolo o manastire crestina ascunsa, sau un vechi templu dacic ori poate preistoric? Oamenii il considera crestin si, de altfel, lacasul a fost sfintit acum multi ani de catre Inalt Prea Sfintia Sa Antonie Plamadeala, mitropolitul Ardealului. Mai departe de drumul catre biserica ascunsa se afla un fel de amfiteatru ciudat, imposibil de zarit decat dintr-un singur punct, care arata ca un fel de podium perfect circular,a coperit de iarba si inaltat cu circa doi-trei metri fata de restul zonei. Larg cam de 20 de metri, are inauntru un fel de terase concentrice ca intr-o cetate si care, cu siguranta nu pot fi naturale. La ce folosea amfiteatrul? Era cumva locul unor misterioase ceremonii pagane? Sa fie vorba de ruinele unei asezari dacice? Ce legatura exista intre platoul de iarba si templul straniu al carui nume nu se mai stie? Zei necrestini? Cel mai ciudat lucru din „Biserica cu doua altare” de la sinca este simbolul cioplit in locul cel mai indepartat de intrare, un loc unde lumina de-abia ajunge. Straniul simbol, nemaiintalnit nicaieri in aceasta forma, reprezinta pentagrama marilor magicieni, avand in mijloc semnul „Yin – Yang”, semnul filozofiilor Extremului Orient. Oare ce putea insemna aceasta alaturare de simboluri? Caror zei se inchinau constructorii „Templului Ascuns”?

Salina Cacica

Salina Cacica este o salină aflată în localitatea Cacica (judeţul Suceava).
În jurul anului 1780, în locul unde se află astăzi localitatea Cacica (în nord-estul României, în regiunea istorică Bucovina, la 18 km de oraşul Gura Humorului şi la 40 de km de oraşul Suceava) au fost descoperite zăcăminte de sare. În anul 1798 s-a dat în exploatare aici o salină, aducându-se muncitori şi tehnicieni din diferite provincii ale Imperiului Habsurgic, mai ales din Galiţia, cei mai mulţi fiind de etnie polonă şi de religie romano-catolică.
Capela romano-catolică Sf. Varvara – aflată la capătul scărilor cu 192 de trepte, la 21 metri adâncime. Capela a fost construită în anul 1806 la iniţiativa preotului polon Jakub Bogdanowicz care a dorit ca minerii romano-catolici să aibă unde se ruga înainte şi după terminarea lucrului (în localitate nefiind nici o biserică). Iniţial era căptuşită cu lemn, acesta fiind îndepărtat în anul 1904. Patroana capelei este Sf. Varvara (aşa este denumită de către catolicii din zonă şi nu Barbara), patroana minerilor. Capela are tot ce îi trebuie unei bisericuţe: altar, icoane, candelabru, amvon şi balcon pentru cor. Altarul şi amvonul au fost sculptate în sare masivă.
Capela are dimensiuni mari: 25 m lungime, 9 m lăţime şi 7 m înălţime. Pereţii sunt rectangulari, iar în partea dreaptă se află o icoană reprezentând-o pe Sfânta Varvara, aici adunându-se zilnic minerii înainte de a coborî în adâncurile salinei, pentru a se ruga ca ea să-i ceară lui Dumnezeu să-i ocrotească în timpul muncii lor, precum şi după ce îşi terminau lucrul, pentru a-i mulţumi. Odată, era celebrată aici zilnic Sfânta Liturghie la care participau minerii catolici, greco-catolici şi ortodocşi. În prezent, la data de 4 decembrie a fiecărui an, de Sf. Varvara, coboară în capelă preoţii celor 3 confesiuni mai sus-enumerate pentru a celebra un Tedeum, iar copii prezintă un program artistic în costume populare ale celor 3 etnii şi în 3 limbi.