Piramidele de la Sona

Bătrânii spun că, de-a lungul timpului, au venit tot felul de specialişti în satul lor, cu diverse aparate, în căutarea adevărului despre „ridicături”, dar „n-a aflat nimeni nimic”. Sunt din pământ ori din piatră? „Din pământ”. Şi au rezistat atâta amar de vreme? Mi se arată pământul galben, cleios. „Cu pământul ăsta s-au făcut case, clisa asta face priză şi între cărămizi”. Se încinge atmosfera, mai ales când zic localnicii de străinii care le calcă bătătura, întrebându-i aceleaşi lucruri pe care vrem şi noi acum să le ştim. „Vin americani, olandezi. Turişti. Ce să le spunem noi? Doar legenda”, sare altcineva. Şi de aici se pornesc sudălmile pentru autorităţi, care nu fac nimic în folosul turismului. „Ştiu eu cum e în alte ţări, că am fost pe acolo, ăia au cine ştie ce ciudăţenie, un castel, o peşteră, imediat ştiu să atragă turiştii, fac drumuri bune, publicitate. La noi nu se face nimic”, e supărat un trecător între două vârste, arătându-ne calea de lut până la guruieţi, care devine impracticabilă dacă plouă, acesta fiind vechiul drum de la Şona spre Hălmeag.
Somnul uriaşilor
Indiferent dacă ciudă­ţeniile astea au fost făcute de mâna uriaşilor ori de capriciile naturii, cert e că măcar pentru peisajul extraordinar merită să fiţi oaspeţii şonerilor. Probabil că nu întâmplător localitatea se numeşte Şona, care în germană înseamnă frumoasă. Şi mai ales să vă căţăraţi pe „opera” uriaşilor. „De aici se vede toată Ţara Oltului”, trage aer în piept nea Boeriu, apoi oftează prelung. Zice că a fost constructor la viaţa lui şi nu-şi explică dacă guruieţii sunt rezultaţi doar din mişcările pământului, cum de există aceeaşi distanţă între ei. Şi mai ales cum de sunt aliniaţi pe două rânduri, trei pe o parte, mai înalţi, plus patru de cealaltă parte, mai cocoşaţi. „Ceva e ciudat aici”. După care vine vecinul şi-mi arată noul baraj de pe Olt, în construcţie, care ar putea să scoată şi „piramidele” din anonimat. „Se va face un drum nou, care va trece peste coama barajului şi va ajunge în vecinătatea guruieţilor. Poate atunci o să-şi aducă cineva aminte şi de satul nostru”. Se zice că uriaşii ar sta şi acum în movile şi poate că s-ar supăra dacă cineva le-ar strica somnul. Eu zic că merită riscul…
Guruieţii nimănui
Trecem pe lângă ruinele fostei gospodării agricole comuniste. Ne însoţesc doi dintre localnici. Ajungem în locul cu pricina. Iarba a urcat înaintea noastră pe movile. Muşuroaiele de cârtiţă sunt la tot pasul, aşa că ne folosim de ele ca de nişte „scări”, pentru ascensiune. Panta e destul de abruptă. Mai experimentaţi, bătrânii satului ne-o iau înainte. „Aici mă jucam când eram copil”, îşi aduce aminte moş Eutimie, care a fost şeful comisiei de împărţire a pământului, după 1990. „Oamenii şi-au luat terenurile, chiar şi în jurul guruieţilor. Numai movilele nu s-au împărţit, că nu ştim ale cui sunt”. Colţii pământului n-au fost înregimentaţi politic nici înainte de 1989. Sunt ai uriaşilor, glumesc eu, la care interlocutorul meu mă anunţă că de ceva vreme e cineva interesat să cumpere terenul din apropierea „piramidelor”, ceea ce înseamnă că „ar putea să se dezvolte turismul”, e optimist celălalt ghid, nea Buzeche.
Reclame
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Reclame
%d blogeri au apreciat asta: