Cascada Sipote

Cascada Şipote, cunoscută şi sub numele de Cascada de travertin Şipote, este o cascadă care se află în Munţii Trascăului, pe teritoriul judeţului Alba.Din centrul comunei Sălciua se urmează 2 km pe şoseaua spre Huda lui Papara  până la Valea Morilor de unde, urmând o potecă marcată cu triunghi roşu, se ajunge după o oră de mers, traversând Platoul Podirei, în Poiana La Şipote. Se poate ajunge şi de la Huda lui Papară, pe poteca marcată pe sub abruptul Bedeleului în circa 2 ore de mers.

Cascada Şipote este un fenomen carstic complex care cuprinde:
  • un bazin de colectare a apei, parte a Platoului Bedeleu plin de doline şi ponoare periodice situat la 1100-1200 m altitudine,
  • 3 izbucuri situate 400 m mai jos sub peretele de stâncă, cu debit mediu prin care apare la lumină apa colectată pe platou, după ce străbate pachetul gros de calcare,
  • un pârâu de 800 m lungime care coboară de la 700 m la 430 m altitudine pe o albie abruptă ce se varsă în Arieş,
  • un mare numar de cascade de până la 15 m înălţime răsfirate pe stânci sau baraje de travertin,
  • gururi  de travertin, bazine construite ca nişte baraje din depunerile de calcar


.

Anunțuri

Pestera Poarta Zmeilor

Pestera Poarta Zmeilor se afla pe teritoriul satului Sub Piatra, comuna Salciua, judetul Alba, la circa 1.150m altitudine, in partea vestica a Muntilor Trascau (compartimentul Bedeleu), in marginea de sud-vest a platoului calcaros. Impreuna cu portalul de langa ea este un obiectiv turistic vizat de toti turistii ce se aventureaza in nord-vestul Muntilor Trascau.

Pestera Poara Zmeilor a fost cunoscuta de populatia din zona, de ciobanii de pe Bedeleu, explorata si cartata in 1984 de membrii clubului Polaris Blaj. Numele pesterii vine de la portalul sau podul natural Poarta Zmeilor care se afla la 15m de intrarea in pestera, acesta a rezultat in urma eroziunii, coroziunii si dizolvarii rocilor de calcar. Intrarea este scunda, sub 2m diametrul si da acces intr-o succesiune de sali si coridoare cu o lungime totala de 125m, fiind cea mai veche pestera din muntii Trascau. In pestera se afla formatiuni diverse, stalactite, stalacmite, scurgeri parietale, gururi, draperii, depuneri de montmilch, la origine albe sau galbene acum inegrite de humusul ajuns in apele de infiltratie. In pestera au mai fost semnalate gasteropode, paianjeni, pseudoscorpioni, coleoptere chiroptere, carabide si diverse rozatoare. Poteca de apropiere este lunga si dificila, vederea scenica e deosebita, pentru pestera sunt necesare surse de iluminat.
La intrarea in pestera se afla un portal care da probabil si numele pesterii prin deschizatura caruia se poate privi fascinanta vale a Ariesului. Pestera este usor de explorat si este mai putin afectata de vizitele celor care tin neaparat sa-si marcheze trecerea lasand urme pe pereti sau pe tavan. Exista totusi si aici cateva inscrisuri cu grafiti. Accesul din Salciua este destul de dificil necesitand o destul de buna conditie fizica (urcus aproape continuu 4h). Marcajul bun, uneori exagerat (inclusiv pe o troita din 1864). Accesul se face pe drumul naţional DN 75 Turda – Campeni, pana in centrul localitatii Salciua de Jos apoi pe drumul comunal nemodernizat DC 130 si pe o
poteca marcata cu cruce rosie (acces dificil).

Pestera Poarta lui Ionele

Situata in versantul drept al Vaii Ordancusa, la o altitudine de 800m; accesul spre Pestera Poarta lui Ionele se realizeaza din centrul Comunei Granda de Sus, la o distanta de 2.5km spre Pestera Ghetarul de la Scarisoara, prin Valea Ordancusa;
atragatoare mai ales prin cascada de tuf pe care au format-o apele ce ies din ea, apa fiind aceiasi cu cea care trece prin Pestera-aven Ghetarul de sub Zgurasti, care se gaseste la 130m distanta ;
in anul 1986 in timpul filmarilor pentru lung metrajul „Flacari pe comori” in regia lui Nicolae Margineanu, cascadorul speolog Viorel Roru Ludusan exploreaza a doua intrare in pestera;
aici traiesc doua colonii de lilieci protejati cu strictete in cadrul Uniunii Europene – liliecii cu aripi lungi.

Diavolul inchis de la Ampoita

De cind exista rau si bine pe Pamint, cele doua forte se lupta permanent pentru a cuceri credinta oamenilor. SI nu intotdeauna invinge binele. Uneori se intimpla sa triumfe raul, dar triumful este temporal. |n cele din urma se gasesc destui luptatori credinciosi care renunta la sine pentru a face sa triumfe binele. O astfel de legenda a prins viata pe unul din drumurile care duc in Apuseni…
Intrare catre fundul Iadului
Cei care vor sa ajunga in Apuseni, venind dinspre Alba, pot vedea, la un moment dat, o grupare stranie de stinci calcaroase. Stincile se gasesc chiar in locul in care piriul Ampoita se varsa in riul Ampoi. Toate trei, ridicate pe verticala, contrasteaza puternic cu imprejurimile line care le inconjoara.
Nimic din preajma lor nu te ajuta sa-ti dai seama cum s-au format acele roci in acel loc. Geologii spun ca stincile nu-si au originea in rocile muntelui si ca au fost cu siguranta aduse din alta parte si fixate, de procesul sedimentar, in acel loc. Dar cine putea sa care si cu ce, acele imensitati de roca – cea mai mare are peste 30 de metri inaltime. Ne lamureste doamna Ioana Florea, geolog. Domnia ei spune ca mai mult ca sigur stincile ar fi fost aduse in zona pe vremea cind muntele era un fund de mare.
“Forta mareica le-a adus si le-a lasat pe fundul marii. Apoi, in ani, cind fundul mirii s-a ridicat, s-a ridicat cu tot cu stinci. E singura explicatie logica si posibila”.
Oamenii din zona mai au o explicatie, mai curind o legenda. Ei spun ca demult, in timpuri stravechi, citiva calugari au incoltit, pe acele meleaguri, un diavol. Diavolul s-ar fi rugat stapinului intunericului sa-l scape si atunci, in piatra, s-ar fi deschis o intrare catre fundul iadului. Pe acolo ar fi patruns satana. Ramasi in urma, calugarii s-au sfatuit ce ar trebui sa faca. Apoi au decis si cu puterea rugaciunilor, ar fi adus stincile care sa acopere intrarea respectiva.
La sfirsit ar fi ridicat o minastire in apropiere, pentru ca sa vegheze asupra stincilor si nimeni sa nu cuteze sa le dea la o parte. Cu toate acestea, nimeni nu-si aduce aminte sa fi vazut, ei sau inaintasii lor, vreo minastire in preajma stincilor. Totusi, oamenii spun ca cei care stau prea mult prin preajma stincilor pot sa-l vada pe diavolul inchis pe vecie. Dar cei care l-au vazut prefera sa nu vorbeasca despre asta.
O superstitie locala spune ca doar un simplu gind catre diavol il aduce pe acesta cu un pas mai aproape de iesire. Asa ca oamenii prefera sa ignore tot ceea ce se intimpla in zona lor, nu pentru ca nu ar crede in asa ceva, ci de teama ca diavolul sa nu iasa la suprafata.
“Teama lor este irationala”, spune domnul Cezar Dumitru, biolog. Domnia sa este convins ca “aparitiile diavolului” s-ar datora unor mici ciuperci cu efect halucinogen si care ar fi purtate de vint si respirate de cei care trec pe acolo.
“Cu vreo 2000 de ani in urma, acolo era un templu inchinat, din cite se pare, lui Apollo. Un fel de Delphi local, unde credinciosii veneau ca sa afle vointa marelui zeu si unde preotii, ca sa intre in transa, ardeau ciuperci uscate si trageau fumul pe nas. Probabil ca acele ciuperci se mai gasesc si acum prin zona si sunt vinovate de vedeniile cu diavol”.
“Am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”
Cu toate acestea, acolo se petrec lucruri stranii. Multi le pun pe seama diavolului, altii spun ca totul e o simpla coincidenta. Printre acestia din urma se numara alpinistii si practicantii sporturilor extreme, pentru care stincile sunt un bun loc de a-si testa capacitatile fizice. Numarul mare de accidente, unele fatale, au fost puse pe seama neatentiei sau chiar a lipsei de antrenament. Nicolae Marin, din Zlatna, este unul dintre supravietuitorii unei caderi de pe stinci. Barbatul spune ca mergea regulat, aproape saptaminal, sa se antreneze pe Coltii Negri, cum ii mai numesc unii dintre localnici.
“Niciodata nu am avut probleme de nici un fel. Cit despre legende si superstitii, eu nu cred in asa ceva”.
Si totusi, nici acum nu-si explica cum a fost posibila caderea sa de la aproape 15 metri inaltime si nici supravietuirea ulterioara.
“Urcam, ca de obicei. Doar ca niciodata nu urcam prin aceleasi locuri. Si de data asta am incercat  un drum pe care nu mai urcasem. Trecusem de jumatatea drumului cind, la un moment dat, am simtit niste furnicaturi ciudate in tot corpul si degetele mi s-au desprins din priza de pe stinca. Poate ma credeti nebun, dar am simtit cum cineva imi tragea de degete ca sa mi le desprinda de piatra”.
Pina la urma Nicolae a cazut si a stat in coma aproape doua saptamini. Si-a revenit surprinzator si… a reluat urcarile pe stinca. Nu vrea sa renunte la placerea lui cea mai mare doar din cauza unor superstitii.
“Rastignit pe pamint”
Animalele salbatice ocolesc de departe locul cu pricina, desi iarba care creste in preajma stincilor este de departe cea mai grasa si poate mai hranitoare din tot habitatul local. Este ca si cum ceva le-ar alarma si le-ar indeparta de stinci. Si totusi, unii dintre sateni nu au tinut cont de superstitii. Si au platit, spun ceilalti. Un exemplu este patania familiei Ursut.
Oamenii aveau doi copii, un baiat de 12 ani si o fata de 15. In fiecare dimineata copiii se duceau cu cele doua vaci sa le pasca chiar la stincile blestemate. Domnul Ursut spune ca totul a pornit de la sotia sa, care visase ca daca vor pastea vacile acolo si vor bea laptele, se vor imbogati. Doar domnul Ursut nu a baut lapte, pentru ca este alergic la acest aliment.
Si este singurul supravietuitor al familiei. Baiatul nu s-a mai intors intr-o zi acasa. L-au gasit pe stinci, mort, cu o frica animalica intiparita pe chip. Avea bratele indepartate de corp intr-un unghi de 90 de grade, ca si cum ar fi fost rastignit direct pe pamint. Si  ceea ce a fost de-a dreptul straniu si a alimentat legenda blestemului, a fost faptul ca, la ridicarea trupului, pe pamint a ramas intiparita urma corpului, pe o adincime de circa un centimetru.
Profesorul Mircea Timisean, de 54 de ani, care se ocupa de mai bine de 10 ani de elucidarea misterului de la Stincile Diavolului, ne spune ca moartea adolescentului a fost pusa pe seama celui ce stapineste pietrele.
“Oamenii se feresc sa-i pronunte numele, dar toti au fost convinsi ca pe copil a incercat sa-l traga in interiorul pamintului si ca i-ar fi luat sufletul. Ca de aia s-a gasit urma aceea pe stinca si era baiatul rastignit pe pamint. Spun unii ca ar fi plouat in ziua respectiva sau ca ar fi fost pamintul moale sau alte bazaconii. Da` de unde domnule?! Ca acolo e numai stinca si piatra. Iar iarba creste direct din piatra, de nu s-a mai vazut asa ceva”.
Adolescenta, la rindul sau a disparut de acasa, fara sa mai apara. I-au gasit oamenii doar baticul, la 10 metri de stinca. Cit despre mama, disperata de tragedia din familie, s-a aruncat de pe stinci si a murit pe loc.
Minastirea de sub pamint
T.N., de 43 de ani, localnic, are o poveste misterioasa din cauza careia era sa fie internat la spitalul de nebuni. El sustine ca, pe vremea cind era copil de nici 10 ani, plecase in cautare de ciuperci pe deal. La un moment dat a auzit niste zgomote bizare dinspre niste tufisuri. S-a dus intr-acolo si a gasit intrarea intr-o pestera.
“Eram la vreo 2-300 de metri de stinci. Aveam la mine o prapadita de lanterna, pentru cazul in care m-ar fi prins noaptea pe deal. Am intrat in pestera si am mers destul de mult, pina m-am trezit intr-un fel de incapere mare si destul de luminata. Nici acum nu stiu de unde venea acea lumina, dar ce am vazut acolo m-a ingrozit. Pe unul dintre pereti erau citeva armuri de cavaleri, iar intr-o parte, era un fel de altar sau de mormint, nici acum nu stiu exact, pentru ca in clipa urmatoare am auzit un urlet lugubru si ceva s-a ridicat de acolo si s-a aruncat asupra mea. Am lesinat si cind mi-am revenit eram in partea cealalta a dealului. Am incercat sa-mi amintesc unde era locul, dar pe acolo toate semanau intre ele”.
Domnul T.N. este convins ca ar fi fost in manastirea legendara construita pentru a proteja lumea de aparitia diavolului.
“Cred ca din cauza asta oamenii nu stiau nimic de vreo minastire, pentru ca fusese construita in subteran, nu afara. Acei calugari sau cavaleri, ce or fi fost ei, au fost mai intelepti decit noi”.
Oare oamenii din acel loc sa fie toti supusi unor efecte halucinogene generale?! E greu de crezut. Ca si existenta diavolului.

Pestera Labirintului

In apropiere de comuna Limanu, la doar cativa kilometri de Mangalia, exista o pestera ciudata, care nu a putut fi niciodata explorata in intregime.Legendele locale spun ca pestera este o poarta catre lumea de dincolo, catre imparatia mortilor. In urma cu citeva mii de ani pestera era folosita de preotii daci din cultul lui Zamolxis.

Si acum, la aproape 200 de metri de intrare mai exista altarul preotilor pagani. Cel care intra nu poate sa nu remarce capul de om care este sculptat in calcar. Dar ceea ce aducemister la Limanu este labirintul de pesteri care uneori fac imposibila intoarcerea curiosilor. Drumurile se intretaie de mai multe ori, uneori, pamantul se surpa, acoperind, intrarea folosita si deschizand o alta, a carei existenta nici macar nu putea fi banuita.
Multi sunt cei care au intrat si putini sunt cei care au mai iesit, mai ales dintre cei care s-au incapatanat sa afle secretul pesterii. Se spune ca insusi Zamolxis pazeste intrarea pe taramul sacru pina in ziua in care luptatorii daci se vor intoarce in patria lor.
La Limanu mai exista oameni care-si aduc aminte de faptul ca batranii lor le povesteau despre lantul de pesteri, ca ar trece pe sub Dunare pana in apropiere de Varna. Si astazi, in serile calde de vara, din fantinile oamenilor tisnesc roiuri de liliaci, pasari care traiesc doar in pesteri, ceea ce ii face pe localnici sa afirme ca acestea trec si pe sub satul lor.
Si mai exista o legenda in legatura cu pesterile ciudate. Se spune ca din cand in cand, din strafundurile pamantului se aud niste vaiete stranii. Cei care le aud se opresc ca hipnotizati si pornesc in urmarirea glasului, asemeni insotitorilor lui Ulise la glasul sirenelor. Este glasul paznicului portii, se spune, care ii ademeneste pe cei neinitiati, pe cei care, din curiozitate, savarsesc o blasfemie, intrand pe teritoriul stapanit de Zamolxis.
Speologii insa, au alta parere. Ei considera ca vaietul sinistru este facut de vantul care strabate miile de galerii subterane si al carui zgomot influenteaza psihicul uman.
Cu toate acestea, indiferent de numarul imens de persoane care nu au mai iestit din pesteri, de-a randul secolelor, niciodata nu s-a mai gasit vreo urma a disparutilor, ca si cum acestia ar fi reusit sa treaca de poarta ce separa cele doua lumi. In acest caz, ce s-a intamplat cu ei? Sa fii ajuns oare, ofrande ale zeilor pagani, setosi de sange, ce stapaneau, pe vremuri, teritoriul tarii noastre? Din pacate, singurii care ne-ar putea spune ce e cu adevarat dincolo de pesterile de langa Limanu, nu s-au mai intors. Secretul acelor locuri e pazit strasnic.

Balta vrajitoarelor

Satul Boldesti. Padurea Boldu-Creteasca. Langa Bucuresti, la doar 30 de minute distanta de padurea Cernica, exista o balta blestemata, recunoscuta si temuta inclusiv in prezent de localnici. Ascunsa in mijlocul padurii Boldu-Creteasca, balta este la prima vedere un banal ochi de apa de dimensiuni mai mult decat modeste, cu un diametru de doar 5 metri. In ciuda aparentei obisnuite, se spune ca peticul de apa este inconjurat de forte din alte lumi si este loc de manifestari inexplicabile.
Faima baltii este demult cunoscuta de vrajitoarele tiganci care se aduna din lumea intreaga aici, in prejma noptilor de Sfantul Gheorghe, Sanziene si Sfantul Andrei, atunci cand se spune ca se deschid temporar portile spre celelalte taramuri. Balta este un loc al puterii transmis din generatie in generatie in randul vrajitoarelor. Se pare ca orice vraja, blestem sau dezlegare spuse pe malul acestei mici balti ascunse la marginea Bucurestilor se indeplineste negresit. Parca pentru a adauga un miez de adevar in povestea vrajitoarelor, exista oameni care au observat in preajma baltii o serie de fenomene ciudate precum fulgere globulare si furtuni iscate din senin in perimetrul restrans al baltii. De asemenea, numeroase animalele (cai, vite, oi, capre, caini sau pisici) refuza sa bea apa de aici, preferand parca sa moara de sete decat sa se adape din balta.
Balta, care are o adancime de doar un metru si jumatate, nu seaca, nu se mareste, nu se micsoreaza niciodata – indiferent daca este seceta sau ploua abundent. Cu toate acestea, conform legendelor, balta pare a nu avea fund: oamenii din zona spun ca au aruncat in ea un bolovan greu de 20 de kilograme. Acesta ar fi disparut fara urma in doua saptamani…

Gradina Zmeilor

Situata in apropiere de satul Galgaul Almasului, “Gradina Zmeilor” constituie un amplu fenomen de prabusire si erodare destructiva, dezolvat in gresia de Sinmihaiu.

Acesta este o gresie de varsta miocen inferioara, relativ slab cimentata, avand intercalatii de pietrisuri si conglomerate, caracteristice pentru stratele de Sinmihaiu, din bazinul Almasului. In satul Galgau Almasului exista si doua izvoare sarate si se vorbeste ca in zona ar exista si izvoare termale.
Formatiunile de aici au luat nastere prin desprinderea unor blocuri sau compartimente de gresii din masivul care constituie dealul Inchieturi (376 m) si alunecarea lor pe argilele vinetii de la baza, spre firul parului Dosului. Ulterior, prin denudatie si eroziune eoliana si pluviala, s-au format cele mai bizare coloane, metereze, poduri, ciuperci, etc. unele avand inaltimi de peste 10-12 m (Suraru, 1967).In ansamblu, ele formeaza o ingramadire haotica ciudata, care din fiecare punct de unde o privim ne infatiseaza alte si alte imagini, dintre cele mai ciudate si suprinzatoare. “Gradina Zmeilor” ocupa o suprafata de 5 ha, de la primele formatiuni pana la baza abruptului.
Despre Gradina Zmeilor exista o legenda cu o stanca care se numeste”Fata Catanii”, care s-a transformat in stana de piatra la blestemul mamei. O coloana dintre formatiuni arata ca o fecioara cu o cofita pe umar.
Actualmente, “Fata Catanii” nu mai exista. S-a prabusit la inundatiile din 1973. Stanca arata ca o fata care avea un soldat langa
ea si parca avea un cos pe umar.